Povestea unui om ,,aşa şi aşa”

Publicat pe Publicat în Gânduri si idei

A fost odată că niciodată, într-un cătun înfrunzit de munte, un om care era şi nu era, un om mulţumit şi nemulţumit, un om la care zilele veneau aşa cum treceau, un om că toţi oamenii ce îşi ducea traiul în limitele pe care şi le stabilise. Avea o casă nici mare nici mică, o soţie nici frumoasă nici urâtă, un loc de muncă nici greu nici uşor, o viaţă nici rea nici bună.
Dacă cineva l-ar fi întrebat pe omul nostru ce părere are despre viaţă sa, el ar fi răspuns fără îndoială aşa şi aşa. Nu putea să spună că îi displace, căci avea de toate cele trebuincioase, nu putea să spună că îi place, căci nu avea toate lucrurile pe care şi le-ar fi dorit. Aşa curgeau zilele molcome ale omului aşa şi aşa, fără capăt, dar finite, fără scopuri, dar trăite. Toate acestea până într-o zi, când, stand pe prispă şi fumandu-şi pipă, omul începu să scormone în sine şi să privească în jur la toate câte erau.
Oare de ce casă lui nu era nici mică nici mare? Oare de ce soţia lui nu era nici frumoasă nici urâtă? Oare de ce locul lui de muncă nu era nici greu nici uşor? Oare de ce el era aşa şi aşa? Oare cum ajunsese el aici? Şi tot gândindu-se omul nu găsi un răspuns care să îl satisfacă. Casă era aşa cum era, soţia la fel, muncă la fel, el? Dar el? El ce caută aici? Când era mic aici îşi dorise să fie? Şi tot scormonind în sine omul dădu peste o gaură mică.
O gaură mică, aproape împăienjenită, prin care abia dacă încăpea un deget. În zilele ce urmară, omul deveni din ce în ce mai preocupat de ceea ce se află în el şi tot săpând cu întrebări începu să lărgească gaură din sine. Omul deveni atât de atent la ce se întâmplă în interior încât începu să ignore exteriorul. Cumva nu mai conta acum că are o casă nici mică nici mare, pe soţie abia dacă o mai vedea aşa că nu se gândea dacă e frumoasă sau urâtă, la muncă era mai mereu distras, aşa că nu avea importantă dacă era grea sau uşoară.
În curând omul săpase atât de adânc în sine încât aproape se afundase în ceea ce descoperise acolo. Acolo se aflau amintiri de mult uitate, vise de copilărie pierdute, acolo găsi un om care fusese cu mult timp în urmă şi care acum părea un complet necunoscut. Acum, omul stătea chircit în sine şi privea în afară şi cu tristeţea îşi admitea că viaţă lui, aşa şi aşa, nu era nici aşa cum o visase, nici aşa cum o sperase. Pe măsură ce timpul trecu un fenomen ciudat avu loc. Omul săpase atât de adânc în sine şi se afundase atât de mult în profunzimile labirintice ale întrebărilor sale, încât în persoană lui se cască un hău din care nu mai putea să iasă. Oricât încerca omul să iasă din sine nu putea, hăul din interior îl trăgea şi îl atrăgea în aşa măsură încât, fără să realizeze, renunţase la tot ce însemna viaţă exterioară.
Însă în hăul din sine era nelinişte, era ameţeală şi nu există un punct fix de care să se ancoreze. Omul încerca să iasă din sine, îi părea rău pentru tot ce pierduse, acum când se gândea la casă lui nu îi mai părea nici mică nici mare, ci îi părea cea mai frumoasă şi ar fi vrut să se bucure de ea. Acum soţia la care nu mai putea ajunge era minunată şi ar fi vrut să fie alături de ea. Acum muncă îi lipsea şi îşi dorea să poată construi ceva.
Mulţi vraci veniră să îl vadă pe omul pierdut în sine, dar nu îl puteau ajută şi mulţi îi spuseră soţiei că asta este, aşa va fi mereu de acum înainte şi dacă ei nu puteau face nimic, nimeni nu îl putea ajută.
Astfel soarta omului cândva aşa şi aşa părea pecetluită şi pierdută. Însă, ce nu ştiau vracii, ce nu ştia nimeni este că omul deşi părea pierdut din afară, el era cât se poate de viu în sine şi că acum sapă din nou, însă de dată această sapă în sens invers, sapă înspre regăsire. Şi deşi la un moment dat simţise că el este hăul şi că orice ar face nu are cum să iasă de acolo, căci nu ai cum să ieşi din ceva ce eşti, se încăpăţâna să încerce. O şansă, doar atât îşi dorea o şansă şi decise să şi-o acorde săpând neîncetat, perseverând şi alegându-şi viaţă.
După lupte lungi şi crâncene cu sine, omul nostru se află pe sine. Acum dacă cineva l-ar fi întrebat pe omul din poveste cum este viaţă lui, ar fi spus cu tărie Aşa cum îmi doresc! Astfel, omul era recunoscător că se pierduse, căci aşa şi-a acordat şansă de a se regăsi şi de a îşi redescoperi viaţă.

Sunt mulţi oameni care stagnează în propria lor viaţă,vor se să schimbe dar nu fac nimic pentru a schimbă ceva, sau, sunt oameni care pur şi simplu nu îşi doresc să se schimbe. Pentru a te schimbă trebuie să-ţi doreşti cu adevărat, trebuie să ai acel impuls din interior, acea dezvoltare personală, şi vei reusii !